Copiii au încălțări noi…
S-au bucurat
E totul bine.
Atunci de ce îți e așa greu să scrii despre asta?
Cam așa sunt gândurile care îmi tot trec prin minte de o vreme…
Reiau șirul evenimentelor:
Oameni frumoși cu inimi bune au donat ca să cumpărăm încălțări noi pentru copii.
Am cerut la Letca numerele ca să cumpăr încălțări pentru copiii care au nevoie de încălțări noi.
Am primit numerele… Am cumpărat adidași buni, rezistenți.
Le-am trimis direct la ei prin curier.
Mare bucurie!
Îmi mai rămăseseră bani, așa că am întrebat o prietenă de la o altă asociație dacă au copii în grijă care ar avea și ei nevoie de încălțări…
– Oooo, mai întrebi? mi-a răspuns doamna de la asociație. Avem câteva familii din Borănești, Ialomița, în grijă de câțiva ani. Revin rapid cu numărul de copii și cu numerele de la picior.
Închid telefonul fericită…
Ce bine!
În câteva minute însă mă sună doamna înapoi.
– Știi… mai durează puțin. Am întrebat și părinții, nu prea știu numerele de la picior ale copiilor… O să se ducă asistenta socială la fiecare familie – probabil cu o riglă să le măsoare lungimea tălpii ca să ne dăm seama ce numere să cumpărăm… Deci mai durează puțin…
Am zis că e ok.
Când pot ei să îmi spună numerele e foarte bine…
Apoi am închis telefonul.
Și… am rămas nemișcată.
O vreme am stat așa… privind în gol…
Nu puteam să simt nimic… nici să mă revolt, nici să plâng, nici să mă doară, nici să fiu tristă…
Doar mă gândeam că dacă părinții nu prea știu ce numere poartă copiii la picior, probabil că pentru acei copii nu au mai cumpărat de multă vreme încălțăminte nouă…
Am stat așa o vreme. Creierul meu nu putea să proceseze informația…
La un moment dat m-am alinat cu gândul că totuși asociația prietenei mele îi are în grijă. Ea îi cunoaște pe fiecare… Cei mai mulți dintre părinți muncesc cu ziua prin sat. Unii copii sunt crescuți doar de bunici…
Ea le duce cât de des poate alimente…
Le-am cumpărat încălțări.
Și s-au potrivit numerele.
Dar eu nu am putut să mă duc… pur și simplu, mi-am dat seama că emoțional era prea mult pentru mine.
S-a dus însă prietena mea.
I-a încălțat pe fiecare.
S-a dus, bineînțeles, și cu încălțări și cu alimente.
A primit multe zâmbete și îmbrățișări…
A făcut și ceva poze. Las pe grupul de FB câteva
https://www.facebook.com/share/g/18HTTzzWNi
Și las și gândul prietenei mele:
Chiar dacă nu îi putem scoate din sărăcie… noi le arătăm bunătate…
Dragii mei, să știți că de Paște nu a fost doar despre încălțări noi… a fost despre bunătate.
Îți mulțumesc, om bun, pentru susținerea ta. Undeva în lumea asta, măcar pentru o clipă, un copil a zâmbit cu speranță datorită ție.
Să mai facem… că orice gest contează…
PS:
Dacă vrei și poți, susține activitatea noastră cu 3 euro/lună.
Sunt doar 15 lei.
Dar contează. 